04-09-2013, 04:01 PM
S-au mai scris zeci de articole, analize, studii despre cum poţi obţine un orgasm, despre poziţiile prielnice stării de extaz la care toţi râvnim, despre "n" secrete şi alte câteva "n" mituri privind punctul culminant al excitaţiei sexuale. Ba există, ba nu există, ba apare atunci când stai cu piciorul mai sus, ba atunci când eşti mai bine întinsă pe spate, ba dacă nu-l avem murim mai tinere decât cele care îl au. Nu neg că nu sunt veridice sau bine susţinute ştiinţific, şi eu am scris câteva materiale despre "mama lui de orgasm". Doar că s-a scris prea puţin despre corelaţia dintre el şi psihic, dintre el şi emoţional, dintre împlinirea lui şi gânduri, dintre el şi compatibilitatea celor doi amanţi implicaţi.
Şi încă dinainte de începerea redactării câtorva rânduri pentru voi, am realizat că oarecum m-am pus singură în faţa unei mari provocări: aceea de a vă mărturisi câteva gânduri timide şi foarte foarte intime.
Mi se pare că alergăm după starea de orgasm în acelaşi ritm haotic şi devastator cu care alergăm după fericire sau la fel de nechibzuit cum aleargă politicienii români după stabilitatea politică şi economică a acestei ţărişoare care nu-şi mai găseşte locul nu numai de câteva luni, ci de câţiva ani. Cu singura diferenţă că goana după extaz este ceva mai taciturnă.
Şi nu de multe ori ne dorim fericirea, orgasmul, echilibrul cu acelaşi umor trist cu care fugea disperată veveriţa din "Ice Age" după alună: ne proiectăm un ideal (care prin prisma statutului este bombastic şi aproape de neatins), după care drumul spre el trebuie să fie dificil şi dureros pentru că doar e un ideal suprem şi trebuie să-l tratăm ca atare.
Aşa, rapid şi fără să conştientizăm dinainte, oferim extazului fizic sau psihic trăsătura de a fi o entitate aparte, bine conturată şi care de cele mai multe ori nu prea are legătură directă cu noi. E undeva la capătul tunelului, iar noi ne străduim să ajungem la el. Dacă nu reuşim, trecem la următoarea etapă pe care mie îmi place teribil de mult să o numesc "aşteptându-l pe Godot".
Toată agitaţia – cu viaţa în general şi cu orgasmul în particular – devine o irosire de energie, o consumare a sinelui care îţi oferă înapoi reversul medaliei: neîmplinirea. Şi să nu credeţi că eu nu m-am gândit epuizant la fericire sau la echilibru... până într-o zi când la întrebările mele răvăşitoare am primit cel mai tranşant răspuns la care m-aş fi aşteptat vreodată şi are şi legătură cu orgasmul.
Mi s-a spus în linii mari aşa: cu cât te agiţi mai mult, cu cât te lamentezi mai mult, cu cât îţi doreşti mai bolnăvicios un lucru cu atât el nu se împlimeşte. Şi nu pentru că este o credinţă populară, ci pentru că efectiv corpul tău emană energii negative care, de fapt, te îndepărtează de la obiectul dorit. În viaţă e la fel ca şi cu starea de orgasm – dacă te gândeşti, îţi propui, îţi numeri în gând paşii spre exicitaţia supremă, atunci vei eşua. Neurochimie, puterea gândului, comportamentul ca o manifestare a proceselor interne.
Pentru că ceea ce ne scapă nouă printre degete, surpinşi de vâltoarea idealului şi atraşi de fascinaţia unei exigenţe de la circ, este tocmai faptul că în viaţă este vorba despre noi, despre interiorul nostru, despre energia din corpul nostru. Despre un ritm interior comun cu al celui cu care facem dragoste, despre a ne simţi în siguranţă, relaxaţi, contopiţi, liberi. Despre a nu te grăbi şi despre sincronizarea care vine fără voia ta.
Dar asta nu exculde nevoia şi necesitatea dorinţelor sau a viselor, doar că ele trebuie să cunoască dinamica echilibrului, liniştea frumosului şi nu formele extreme ale spiritului.
Şi încă dinainte de începerea redactării câtorva rânduri pentru voi, am realizat că oarecum m-am pus singură în faţa unei mari provocări: aceea de a vă mărturisi câteva gânduri timide şi foarte foarte intime.
Mi se pare că alergăm după starea de orgasm în acelaşi ritm haotic şi devastator cu care alergăm după fericire sau la fel de nechibzuit cum aleargă politicienii români după stabilitatea politică şi economică a acestei ţărişoare care nu-şi mai găseşte locul nu numai de câteva luni, ci de câţiva ani. Cu singura diferenţă că goana după extaz este ceva mai taciturnă.
Şi nu de multe ori ne dorim fericirea, orgasmul, echilibrul cu acelaşi umor trist cu care fugea disperată veveriţa din "Ice Age" după alună: ne proiectăm un ideal (care prin prisma statutului este bombastic şi aproape de neatins), după care drumul spre el trebuie să fie dificil şi dureros pentru că doar e un ideal suprem şi trebuie să-l tratăm ca atare.
Aşa, rapid şi fără să conştientizăm dinainte, oferim extazului fizic sau psihic trăsătura de a fi o entitate aparte, bine conturată şi care de cele mai multe ori nu prea are legătură directă cu noi. E undeva la capătul tunelului, iar noi ne străduim să ajungem la el. Dacă nu reuşim, trecem la următoarea etapă pe care mie îmi place teribil de mult să o numesc "aşteptându-l pe Godot".
Toată agitaţia – cu viaţa în general şi cu orgasmul în particular – devine o irosire de energie, o consumare a sinelui care îţi oferă înapoi reversul medaliei: neîmplinirea. Şi să nu credeţi că eu nu m-am gândit epuizant la fericire sau la echilibru... până într-o zi când la întrebările mele răvăşitoare am primit cel mai tranşant răspuns la care m-aş fi aşteptat vreodată şi are şi legătură cu orgasmul.
Mi s-a spus în linii mari aşa: cu cât te agiţi mai mult, cu cât te lamentezi mai mult, cu cât îţi doreşti mai bolnăvicios un lucru cu atât el nu se împlimeşte. Şi nu pentru că este o credinţă populară, ci pentru că efectiv corpul tău emană energii negative care, de fapt, te îndepărtează de la obiectul dorit. În viaţă e la fel ca şi cu starea de orgasm – dacă te gândeşti, îţi propui, îţi numeri în gând paşii spre exicitaţia supremă, atunci vei eşua. Neurochimie, puterea gândului, comportamentul ca o manifestare a proceselor interne.
Pentru că ceea ce ne scapă nouă printre degete, surpinşi de vâltoarea idealului şi atraşi de fascinaţia unei exigenţe de la circ, este tocmai faptul că în viaţă este vorba despre noi, despre interiorul nostru, despre energia din corpul nostru. Despre un ritm interior comun cu al celui cu care facem dragoste, despre a ne simţi în siguranţă, relaxaţi, contopiţi, liberi. Despre a nu te grăbi şi despre sincronizarea care vine fără voia ta.
Dar asta nu exculde nevoia şi necesitatea dorinţelor sau a viselor, doar că ele trebuie să cunoască dinamica echilibrului, liniştea frumosului şi nu formele extreme ale spiritului.
