04-09-2013, 03:58 PM
Deşi încă nu s-a terminat şi nici nu intenţionez să vă deprim cu grăbirea timpului, totuşi aş încerca să-mi permit un rezumat parţial al acestei veri (care, staţi liniştiţi, mai are zile bune de soare şi de aer blând) şi să vă mărturisesc că, cel puţin pentru mine, a fost o fugă spre cunoaştere: a mea, a celorlalţi, a femeilor şi a bărbaţilor din această lume frumos de versatilă.
După ce am încheiat scurta introducere de mai sus, am oftat involuntar şi apăsat. Nu întâmplător: oftatul este o respiraţie puternică şi prelungă, însoţită de un zgomot caracteristic care întrerupe ritmul respirator normal - pricinuit de o durere morală (sau fizică). Pentru că, în general şi de-a dreptul paradoxal, cea mai mare provocare a omului este chiar cunoaşterea de sine.
Revenind... de-a lungul periplului meu de cunoaştere şi autocunoaştere am primit o carte de care m-am îndrăgostit abia după ce am terminat-o şi am returnat-o, în timp ce o citeam dorind mereu ceva mai mult de la ea. De fapt, cam aşa ni se întâmplă şi în relaţiile interumane amoroase. Să vă fac şi cunoştinţă, cartea se numeşte „O vară fără bărbaţi”, scrisă de Siri Hustvedt şi m-a însoţit câteva zile frumoase pe plaja din 2 mai.
V-am adus-o în discuţie pentru că, la un moment dat, cartea dezbate un subiect foarte palpitant: diferenţa dintre bărbaţi şi femei, dintre sexul frumos şi sexul puternic sau nepotrivirile dintre spiritul unui urmaş a lui Adam şi sufletul Evei moderne.
Un bărbat superior
Aşadar, începem cu o înlănţuire între fizic şi psihic... Fizicianul şi medicul grec Galenus a emis teoria conform căreia organele genitale feminine reprezentau inversarea celor masculine şi viceversa. Teoria a rezistat mult în timp: „Întoarceţi-le pe dinafară pe ale femeii, întoarceţi-le spre înăuntru, ca să zic aşa, şi pliaţi-le în două pe ale bărbatului şi veţi găsi acelaşi lucru în ambele, în toate privinţele”.
Montaigne, celebru scriitor al secolului al XVI – lea susţinea: „Bărbaţii şi femeile sunt alcătuiţi în acelaşi fel şi, cu excepţia educaţiei şi a uzanţelor, diferenţele nu sunt mari.” Tot el este cel care reia povestea cu Marie-Germaine, cea care a fost doar Marie până la vârsta de 22 de ani, dar căruia într-o zi, din pricina unor exerciţii solicitante, i s-a revelat organul genital al bărbatului, născundu-se astfel, Germain. Pare greu de crezut, dar autoarea cărţii aminteşte şi de existenţa unei familii în Puerto Rico şi a alteia în Texas care se luptau cu o boală genetică aparte: cromozomul XY arăta întocmai ca cel XX. La pubertate fetele deveneau băieţi şi, prin urmare, crescând deveneau bărbaţi.
În fond la fel, însă atât de diferiţi în anumite părţi... Thomas Laqueur a scris o carte în care a detaliat subiectul – după ce, prin secolul al XVIII – lea, teoria interior-exterior a fost demontată, „femeile nu au mai fost bărbaţi inversaţi, erau cu totul ALTCEVA: oasele noastre, nervii, muşchii, organele, ţesuturile, toate erau diferite, alcătuiau o altă maşinărie, iar acest străin biologic era nespus de delicat.”
În 1876, Paul-Victor de Seze consemna: „Deşi e adevărat că mintea este ceva specific tuturor fiinţelor umane, activitatea acesteia nu este propice tuturor. De fapt, pentru femei această activitate poate fi de-a dreptul nocivă. Din cauza slăbiciunii fireşti a femeilor, o activitate cerebrală puternică le poate epuiza toate celelalte organe şi astfel poate afecta funcţionarea lor corespunzătoare. Dintre toate acestea, organele reproducătoare vor fi cele mai obosite şi mai periclitate de strădania prelungită a creierului feminin. Astfel s-a născut teoria „gândul îţi veştejeşte ovarele” care a supravieţuit mult şi bine.
Doctorul George Beard, autorul lucrării „Nevrozitatea americană”, întreţinea opinia următoare: „Femeia modernă a fost deformată de gândire” şi, ca să-şi demonstreze ideea, cita lucrarea unui coleg care descoperise că „uterele bine educate erau doar pe jumătate cât cele care nu fuseseră niciodată expuse la învăţătură”.
Argumente care confirmau că femeile deveneau sterile, anemice, chiar isterice dacă aveau acces la prea multe informaţii au fost notate şi de către Edward Clarke în cartea „Sexul în educaţie: o şansă corectă pentru fete.”
În 1906, anatomistul Robert Bennett Bean demonstra că aşa numitul corp – calos (fibrele neurale care leagă cele două jumătăţi ale creierului) era mai mare la bărbat decât la femeie şi lansa ipoteza că „mărimea excepţională a unui corpus callosum poate fi dovada unei activităţi intelectuale excepţionale.”
Fiecare sex are propriul său fel de minte
În zilele noastre, ştiinţa s-a schimbat şi, totuşi, oamenii de ştiinţă continuă să cerceteze pentru a demonstra că atât „creierul de mascul, cât şi cel de femelă sunt diferite nu numai pentru funcţiile reproductive, dar şi în nenumărate alte moduri esenţiale. Fiecare sex are prorpiul său FEL de MINTE.” Doctorul Renato Sabbatini, un recunoscut neurofiziolog enumeră: „Asta ar putea explica, spun cercetătorii, faptul că există mult mai mulţi bărbaţi matematicieni, piloţi de avion, ghizi turistici, ingineri mecanici, arhitecţi şi şoferi de curse decât femei cu aceste meserii.”
Străduiţi-vă, studiaţi până nu mai puteţi, fetelor! Tot nu veţi rezolva o ecuaţie Riccati. De ce? Doctorul Sabbatini ne şi explică: „Bărbaţii primitivi vânau. Femeile primitive strângeau de mâncare de pe lângă casă şi aveau grijă de copii.”
Femeile - o intuiţie mai bună
Însă, aşa cum a declarat şi părintele socio-biologiei Edward O. Wilson, chiar dacă nu sunt făcute pentru a deveni neapărat ingineri, „printre altele, femeile tind să fie mai bune decât bărbaţii în ceea ce priveşte empatia, aptitudinile verbale, aptitudinile sociale şi asigurarea stabilităţii, în timp ce bărbaţii deţin mai degrabă superioritatea în ceea ce priveşte independenţa, dominanţa, aptitudinile legate de spaţiu şi matematică, agresiunea ierarhică şi alte caracteristici.”
Una peste alta, dincolo de toate aceste teorii pertinente, „genele se manifestă prin intermediul mediului, un creier este mobil şi dinamic, se dezvoltă şi se schimbă în timp, în raport cu ceea ce se află în exteriorul său.” Mai mult, „funcţiile decizionale superioare ale fiinţelor umane pot juca un rol hotărâtor în devenirea noastră.” Apoi, „un lucru recunoscut azi de ştiinţă poate fi mâine contestat, aşa cum s-a întâmplat în cazul senzaţionalei descoperiri din 1982, aceea că vestitul corpus callosum, exact acel conector fibros dintre emisferele cerebrale al doctorului Bean, şi mai ales o anumită parte a sa, cunoscută ca splenium, este de fapt MAI MARE la femei decât la bărbaţi. Teorema nu atesta neapărat că femeile sunt superioare intelectual, ci că mai degrabă, noi avem o comunicare mai bună între emisferele creierului nostru, ceea ce era tradus în mod convenabil "intuiţie feminină".
Concluzie...
Şi demonstraţiile au continuat să apară şi să se anuleze reciproc, pe rând... „Nu că nu ar exista nicio diferenţă între bărbaţi şi femei. E vorba însă de câtă diferenţă impune acea diferenţă şi câtă importanţă hotărâm noi să îi dăm.”
După ce am încheiat scurta introducere de mai sus, am oftat involuntar şi apăsat. Nu întâmplător: oftatul este o respiraţie puternică şi prelungă, însoţită de un zgomot caracteristic care întrerupe ritmul respirator normal - pricinuit de o durere morală (sau fizică). Pentru că, în general şi de-a dreptul paradoxal, cea mai mare provocare a omului este chiar cunoaşterea de sine.
Revenind... de-a lungul periplului meu de cunoaştere şi autocunoaştere am primit o carte de care m-am îndrăgostit abia după ce am terminat-o şi am returnat-o, în timp ce o citeam dorind mereu ceva mai mult de la ea. De fapt, cam aşa ni se întâmplă şi în relaţiile interumane amoroase. Să vă fac şi cunoştinţă, cartea se numeşte „O vară fără bărbaţi”, scrisă de Siri Hustvedt şi m-a însoţit câteva zile frumoase pe plaja din 2 mai.
V-am adus-o în discuţie pentru că, la un moment dat, cartea dezbate un subiect foarte palpitant: diferenţa dintre bărbaţi şi femei, dintre sexul frumos şi sexul puternic sau nepotrivirile dintre spiritul unui urmaş a lui Adam şi sufletul Evei moderne.
Un bărbat superior
Aşadar, începem cu o înlănţuire între fizic şi psihic... Fizicianul şi medicul grec Galenus a emis teoria conform căreia organele genitale feminine reprezentau inversarea celor masculine şi viceversa. Teoria a rezistat mult în timp: „Întoarceţi-le pe dinafară pe ale femeii, întoarceţi-le spre înăuntru, ca să zic aşa, şi pliaţi-le în două pe ale bărbatului şi veţi găsi acelaşi lucru în ambele, în toate privinţele”.
Montaigne, celebru scriitor al secolului al XVI – lea susţinea: „Bărbaţii şi femeile sunt alcătuiţi în acelaşi fel şi, cu excepţia educaţiei şi a uzanţelor, diferenţele nu sunt mari.” Tot el este cel care reia povestea cu Marie-Germaine, cea care a fost doar Marie până la vârsta de 22 de ani, dar căruia într-o zi, din pricina unor exerciţii solicitante, i s-a revelat organul genital al bărbatului, născundu-se astfel, Germain. Pare greu de crezut, dar autoarea cărţii aminteşte şi de existenţa unei familii în Puerto Rico şi a alteia în Texas care se luptau cu o boală genetică aparte: cromozomul XY arăta întocmai ca cel XX. La pubertate fetele deveneau băieţi şi, prin urmare, crescând deveneau bărbaţi.
În fond la fel, însă atât de diferiţi în anumite părţi... Thomas Laqueur a scris o carte în care a detaliat subiectul – după ce, prin secolul al XVIII – lea, teoria interior-exterior a fost demontată, „femeile nu au mai fost bărbaţi inversaţi, erau cu totul ALTCEVA: oasele noastre, nervii, muşchii, organele, ţesuturile, toate erau diferite, alcătuiau o altă maşinărie, iar acest străin biologic era nespus de delicat.”
În 1876, Paul-Victor de Seze consemna: „Deşi e adevărat că mintea este ceva specific tuturor fiinţelor umane, activitatea acesteia nu este propice tuturor. De fapt, pentru femei această activitate poate fi de-a dreptul nocivă. Din cauza slăbiciunii fireşti a femeilor, o activitate cerebrală puternică le poate epuiza toate celelalte organe şi astfel poate afecta funcţionarea lor corespunzătoare. Dintre toate acestea, organele reproducătoare vor fi cele mai obosite şi mai periclitate de strădania prelungită a creierului feminin. Astfel s-a născut teoria „gândul îţi veştejeşte ovarele” care a supravieţuit mult şi bine.
Doctorul George Beard, autorul lucrării „Nevrozitatea americană”, întreţinea opinia următoare: „Femeia modernă a fost deformată de gândire” şi, ca să-şi demonstreze ideea, cita lucrarea unui coleg care descoperise că „uterele bine educate erau doar pe jumătate cât cele care nu fuseseră niciodată expuse la învăţătură”.
Argumente care confirmau că femeile deveneau sterile, anemice, chiar isterice dacă aveau acces la prea multe informaţii au fost notate şi de către Edward Clarke în cartea „Sexul în educaţie: o şansă corectă pentru fete.”
În 1906, anatomistul Robert Bennett Bean demonstra că aşa numitul corp – calos (fibrele neurale care leagă cele două jumătăţi ale creierului) era mai mare la bărbat decât la femeie şi lansa ipoteza că „mărimea excepţională a unui corpus callosum poate fi dovada unei activităţi intelectuale excepţionale.”
Fiecare sex are propriul său fel de minte
În zilele noastre, ştiinţa s-a schimbat şi, totuşi, oamenii de ştiinţă continuă să cerceteze pentru a demonstra că atât „creierul de mascul, cât şi cel de femelă sunt diferite nu numai pentru funcţiile reproductive, dar şi în nenumărate alte moduri esenţiale. Fiecare sex are prorpiul său FEL de MINTE.” Doctorul Renato Sabbatini, un recunoscut neurofiziolog enumeră: „Asta ar putea explica, spun cercetătorii, faptul că există mult mai mulţi bărbaţi matematicieni, piloţi de avion, ghizi turistici, ingineri mecanici, arhitecţi şi şoferi de curse decât femei cu aceste meserii.”
Străduiţi-vă, studiaţi până nu mai puteţi, fetelor! Tot nu veţi rezolva o ecuaţie Riccati. De ce? Doctorul Sabbatini ne şi explică: „Bărbaţii primitivi vânau. Femeile primitive strângeau de mâncare de pe lângă casă şi aveau grijă de copii.”
Femeile - o intuiţie mai bună
Însă, aşa cum a declarat şi părintele socio-biologiei Edward O. Wilson, chiar dacă nu sunt făcute pentru a deveni neapărat ingineri, „printre altele, femeile tind să fie mai bune decât bărbaţii în ceea ce priveşte empatia, aptitudinile verbale, aptitudinile sociale şi asigurarea stabilităţii, în timp ce bărbaţii deţin mai degrabă superioritatea în ceea ce priveşte independenţa, dominanţa, aptitudinile legate de spaţiu şi matematică, agresiunea ierarhică şi alte caracteristici.”
Una peste alta, dincolo de toate aceste teorii pertinente, „genele se manifestă prin intermediul mediului, un creier este mobil şi dinamic, se dezvoltă şi se schimbă în timp, în raport cu ceea ce se află în exteriorul său.” Mai mult, „funcţiile decizionale superioare ale fiinţelor umane pot juca un rol hotărâtor în devenirea noastră.” Apoi, „un lucru recunoscut azi de ştiinţă poate fi mâine contestat, aşa cum s-a întâmplat în cazul senzaţionalei descoperiri din 1982, aceea că vestitul corpus callosum, exact acel conector fibros dintre emisferele cerebrale al doctorului Bean, şi mai ales o anumită parte a sa, cunoscută ca splenium, este de fapt MAI MARE la femei decât la bărbaţi. Teorema nu atesta neapărat că femeile sunt superioare intelectual, ci că mai degrabă, noi avem o comunicare mai bună între emisferele creierului nostru, ceea ce era tradus în mod convenabil "intuiţie feminină".
Concluzie...
Şi demonstraţiile au continuat să apară şi să se anuleze reciproc, pe rând... „Nu că nu ar exista nicio diferenţă între bărbaţi şi femei. E vorba însă de câtă diferenţă impune acea diferenţă şi câtă importanţă hotărâm noi să îi dăm.”
